Publicat pe Lasă un comentariu

Mergi numai pe căile indicate de onoare!(Camarazii România)

🇷🇴Calea demnității și a onoarei românești
(Bogdan Alecu, Camarazii România)

„…Sunt norme, legi naturale de viață și norme, legi naturale de moarte. Legile vieții și legile morții. O națiune merge la viață sau la moarte după cum respectă pe una sau pe alta din aceste legi.”

S-ar putea face o dezbatere continuă în legătură cu drumul pe care a apucat națiunea românească, asupra căror legi a ales să se aplece mai mult. Personal aș menționa c-am apucat-o pe calea pierzaniei, alegând să otrăvim moral și sufletesc tineretul, iar populația adultă, într-o majoritate covârșitoare se scaldă în indiferență și monotonie. Am putea face o discuție interminabilă în legătură cu societatea actual românească, însă aș prefera să vorbesc despre o lumină. O lumină, care avea să ghideze tineretul, studențimea și în general societatea interbelică spre o nouă formă de viață, o formă nouă bazată pe tradițional și conservatorism îmbrățișat cu dragostea de glie și de Dumnezeu, o dragoste față de Biserica lui Hristos, cu admirație față de jertfa înaintașilor noștri și cu o disponibilitate de jertfă nemaiîntâlnită până în acel moment de societatea civilă românească.
Vedem efectiv cum viitorul îl putem modela cu principii și idei sănătoase din trecut, acestea să fie folosite drept fundație solidă pe baza căreia să croiești calea neamului spre sfințenie și în cele din urmă spre biruința asupra celui potrivnic.
Această lumină apare în anul 1899 însă începe să strălucească cu adevărat în momentul în care era absolut necesară o direcție pentru societatea României Mari. Ce paradox…cel mai glorios moment din istoria politică și socială a României, formarea României Mari aduce după sine mai multe probleme administrative, politice, sociale și militare decât beneficii pe termen scurt. Era o situație extrem de dificilă și greu de gestionat pentru clasa politică de la București, cu atât mai mult, că nu exista o experiență pentru politicienii vremii de gestionare a unor situații de criză de o asemenea anvergură. Aceeași clasă politică care-l împingea pe Rege să părăsească țara și s-o lase pradă hoardelor păgâne și bandite se afla acum la conducerea statului. Așadar ideea conform căreia țara pierea nu din lipsă de proiecte ci din lipsă de oameni era cât se poate de adevărată.
Era nevoie de o sclipire, de un îndrumător care să arate calea corectă pe care trebuia s-o apuce neamul românesc, să-l aducă la olaltă, indiferent de clasa socială și pregătire academică. Lumina despre care vorbeam cu strălucirea ei avea să ghideze neamul spre această cale a onoarei, a demnității și a gloriei strămoșești. Ce rost avea să implementezi măsuri politice, daca poporul nu le înțelegea și mai presus de aceasta nu era dispus să se sacrifice pentru ele? La ce bun să impui o schimbare, daca poporul nu este capabil și dornic de a schimba ceva? Cu cine să aperi idealurile sfinte ale națiunii, daca brațele care trebuiau să poarte steagurile biruitoare ale românilor erau uscate și lipsite de vlagă?
Plecând de la aceste probleme școala creată în interbelic se dorea a fi în primul rând o școală de suflete, o școală care să pregătească societatea și tineretul în special pentru lupta aprigă și demnă de a păstra intactă atât România Mare, cât și credința și valorile națiunii românești care secole întregi a fost asuprită de puterile străine care s-au perindat pe aceste meleaguri sfinte.
Această școală avea să formeze o serie de eroi care și-au pus pieptul în față pentru Hristos și sănătatea morală a poporului român, eroi care n-au contenit să-și lase familia și eventualul lux pe care-l aveau pentru a se lupta cu asupritorii și dușmanii poporului român, eroi care au înfruntat diavolul în odioasele temnițe comuniste și pe care l-au biruit cu sfințenie. Au reușit această biruință tocmai pentru că nu le era frică de moarte, au plecat la luptă cu Hristos în suflet, deoarece știau, că acolo unde luptă pentru demnitatea și onoarea poporului român, luptă și pentru Hristos și ce poate fi mai frumos decât să trăiești întru Hristos și să te jertfești pentru Acesta, spunea o personalitate marcantă a acestei școli.
Sub ocrotirea Arhanghelului Mihail această școală s-a dezvoltat cu toate frânele și obstacolele care i-au fost scoase în cale, a reușit să formeze acea fundație solidă despre care vorbeam mai sus, deoarece și astăzi la un secol de la formarea acesteia, ea mai stârnește teamă celor care nu trăiesc și simt românește, iar pentru cei cu un suflet curat reprezintă o amplă sursă de studiu și de inspirație socială.
Această teamă este stârnită în principal de idealul onoarei în jurul căreia școala a fost formată. Un om cu onoare este automat și demn, iar pe un om demn, care este ghidat de onoare n-ai cum să-l cumperi, n-ai cum să-l influențezi, iar acesta încet și sigur devine o amenințare pentru toți cei care aleg să fie mișei și o apucă pe calea infamiei!
Se spune în general, că sfârșești după cum ai trăit și că vei avea o moarte pe măsura vieții tale. Strălucirea luminii noastre n-a venit în mod natural, aceasta a fost curmată mișelește, la o margine de pădure, noaptea de aceeași călăi care doreau și capul României Mari. Însă cum ne învață istoria, aceasta este soarta eroilor, deoarece erou te face și felul în care sfârșești însă și faptele pe care le-ai săvârșit.
Lumina aceasta o avem fiecare în sufletele noastre, însă trebuie să găsim resursele necesare s-o aprindem și s-o scoatem la iveală!
În încheiere fac un apel către toți cei care trăiesc și simt românește, către toți cei care au dragoste de neam, țară și Hristos – Fiți demni și urmați normele creștine, ghidați fiind de onoare, numai așa poporul nostru va putea avea un viitor!